Când ne aflăm în fața unei situații care ne scoate din starea noastră de confort, ajungem adesea să spunem că avem emoții. Dar oare avem emoții doar în anumite situații și în restul timpului suntem ființe fără emoții? Cum apar emoțiile? Unde se formează? Ce sunt ele de fapt?
De-a lungul timpului, numeroși specialiți au dedicat cercetări care au luat forma unor lucrări devenite bestselleruri. Printre acestea, probabil una dintre cele mai citate creații este cea realizată de Daniel Goleman și anumie Inteligența emoțională.
Așadar, studiile în domeniu susțin că emoţiile sunt impulsuri ce determină indivizii să acţioneze. Însăşi rădăcina cuvântului „emoţie” este „motere”, verbul latinesc care înseamnă „a mişca”, la care se adaugă prefixul „e”, adică „a te da la o parte”, ceea ce ne duce cu gândul că tendinţa de a acţiona este implicită în orice emoţie. Aceste emoţii duc la fapte, lucru ce poate fi cel mai uşor de observat la animale, dar şi la copii. Numai la adulţi, însă pot fi întâlnite emoţiile, rădăcina impulsurilor de a acţiona.
Ekman citat în Goleman (2001, pg 346), susţinea că emoţiile sunt gândite în termeni de familii sau dimensiuni, considerând că la temelia acestor familii se află : mânia, tristeţea, frica, bucuria, iubirea, ruşinea, de la care pornesc numeroase nuanţări ale vieţii emoţionale.
Însă fiecare dintre aceste familii de emoţii au un nucleu de bază, de la care iau naştere diferite nuanţări, cum ar fi dispoziţiile, care sunt mai puţin evidente, dar durează mai mult decât emoţiile. Dincolo de dispoziţii există temperamentele, înclinaţia de a-ţi aminti anumite emoţii sau dispoziţii trecute, motiv ce determină oamenii să fie melancolici, voioşi sau de ce nu timizi.
Numeroase studii au arătat că odată cu îndepărtarea unei anumite părţi a creierului – ca urmarea a unor probleme de sănătate –, indivizii îşi schimbă complet comportamentul şi felul de a fi. În astfel de situaţii dacă nucleul amigdalian – aflat în creier, în spoatele inelului limbic, fiind specializat în chestiuni emoţionale – este despărţit de restul creierului, rezultatul este incapacitatea de a mai distinge semnificaţia emoţională a evenimentelor; această stare se numeşte uneori „orbire afectivă”. Lipsa trăsăturii emoţionale duce la dispariţia sentimentelor.
Ca sediu al memoriei emoţionale, nucleul amidaglian analizează experienţa respectivă, comparând cu ceea ce se întâmplă în prezent, realizând o comparaţie cu situaţiile similare din trecut.
Legăturile dintre nucleul amigdalian şi neocortex reprezintă centrul ptin care mintea şi sufletul şi sentimentul, cooperează. Astfel se explică de ce emoţia este atât de importantă într-o gândire eficientă, atât în luarea hotărârilor înţelepte, cât şi în adoptarea unei gândiri limpezi.
În urma studiilor întreprinse dr. Damasio citat în Goleman (2001, pg 45) – neurolog de la Universitatea din Iwoa, de la Colegiul de Medicină – susţinea că sentimentele sunt indispensabile pentru decizii raţionale; ele îndreaptă indivizii pe drumul cel bun. În timp ce omul se confruntă cu o mulţime de posibilităţi, soluţii, experienţe anterioare, toate acestea ne trimit semnale care duc la eliminarea unor posibilităţi şi adoptarea altora. Aşadar s-a ajuns la concluzia că acest creier emoţional este implicat în raţionamente în aceeaşi măsură ca şi creierul gândirii.
Aşadar, emoţiile contează într-un raţionament. În acestă întrepătrundere între sentimente şi gânduri, capacitatea emoţională ne călăuzeşte hotărârile de moment, lucrând în colaborare cu mintea raţională, ajutând sau împiedicând gândirea. Cu cât conștientizăm mai bine, emoțiile și impulsurile, cu atât vom putea privi mai obiectiv imaginea de ansamblu care ni se relevă în față.
