Să fii OM, copilul meu!

Inocență, creativitate, puritate, spirit liber, sinceritate, dragoste dezinteresată. Sunt doar câteva dintre nenumăratele bogății cu care copilașii vin să bucure lumea.

Azi este despre ei, despre copii, despre copilul din noi, despre bucuria amintirilor celei mai fără de griji perioade din viața noastră, despre casa părintească și verile la bunici, jocuri, natură, prietenii.

Sursa

Viața își urmează cursul și inevitabil copilăria predă ștafeta adolescenței și tot așa până la bătrânețe. Cu toate acestea indifrent de etapa în care ne aflăm copilăria rămâne locul la care ne întoarcem de fiecare dată cu drag. Acel loc cald, plin de culoare, de pace, globul nostru de siguranță unde știam că orice este posibil și visele devin realitate dacă le spui cu voce tare seara la rugăciune.

Chiar și piața a speculat starea de bine pe care ne-o produce reîntoarcerea la copilările și folosindu-se de sintagme precum „gustul copilăriei” ne îndeamnă subtil să cumpărăm. Mai mult, și noi avem tendința să consumăm anumite alimente pentru că ne amintesc de copilările, de bucuria acelor vremuri pe care așa încercăm că o aducem în prezentul nostru. Și atunci, nu ne rămâne decât să ne întrebăm…  Când am uitat să mai fim copii? De ce am dat la o parte acel văl al inocenței și ne-am învelit cu platoșa indiferenței? De ce la greu, ne dorim să ne întoarcem acolo, la începuturi? Oare nu ar fi mai simplu să păstrăm acea vibrație a copilăriei în noi și să o folosim zi de zi, nu doar la greu?

Mai auzim spunându-se că „adulții sunt niște copii mai mari”, nimic greșit în acest lucru, doar că de cele mai multe ori expresia are conotații peiorative. Mergem noi, adulții în profunzime ca să vedem de unde vine această atitudine aparent puerilă? Sau ne mulțumim cu această etichetă? Știm noi de ce demoni se ascunde acel om? Avem răbdarea și priceperea să îl înțelegem?

Îmi amintesc perfect scena dintre doi copilași care explorau viața prin joc, în parc. Unul dintre ei s-a lovit la picior, iar celălalt s-a aplecat și cu toate că nu știau să vorbească într-o manifestare atât de naturală i-a dat de înțeles că îi înțelege suferința iar printr-o mișcare plină de drăgălășenie, i-a șters lacrimile ce curgeau din nemărginitul albastru al ochilor.

Pentru ei problemele au soluții, imaginația nu are limite, dragostea este fără seamăn, joaca este stilul lor de viață, părinții icoane, nu știu ce înseamnă duplicitate, ei sunt adevărații căutători de comori, supereroi, vindecători, culoare și sens.

Dar noi? Noi cine suntem? Când am întors pagina și am uitat că putem fi toate acestea? Povestea în care suntem azi, nu ar fi putut avea sens și continuitate fără acel început. Și atunci de ce atât de des uităm?

Vă las în încheiere, un îndemn pe care îl port în suflet tot din vremea copilăriei, un fel de crez care m-a însoțit de-a lungul vremurilor. O exclamație, scrisă pe fruntea unei școli dintr-un sat, știți voi că „veșnicia s-a născut la sat”…

Mulțumesc pentru like & share
error0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *