Toamna ș-ale ei nuanțe…

Pentru fiecare dintre noi toamna are o altă însemnătate.  De la culesul roadelor, reînceperea școlilor, vreme rece la plimbări lungi pe covoare așternute doar pentru noi, amintirea zilelor de vară, ceai cald în zilele ploioase, melancolie și visare.

Dar să le luam pe rând. Sursa: arhivă personală

Îmi amintesc și acum de cei cu care îmi petreceam verile și care încercau din răsputeri să prelungească vacanța ticluind tot felul de strategii pentru „exterminarea” școlii.  De la boli închipuite, la idei de-a dreptul prostești în care mâncau cretă pentru că „umbla vorba” că vor face febră, la „hai să o ungem cu untură să o mănânce câinii” – moment în fața căruia rămâneam înmărmurită. Îmi imaginam o haită de câini care începe să roadă, dar de unde o să înceapă? Hm… dacă încep de la temelie, se va prabuși clădirea peste ei; dacă ar fi să înceapă de la acoperiș, cum ajung ei acolo? STOP! De când dumnezeului se hrănesc câinii cu școli?! Și era de-a dreptul halucinant să auzi asta din gura unor oameni adulți! Eram confuză. Dar… dădeam vina pe toamnă.

Într-un an, la grădi, mi-a fost dat să interpretez rolul toamnei.  Am fost tristă, voiam să fiu vara, plină de fericire și fără de griji; ea, vara, cea care aduce vacanța mare. Mama mi-a zis că e un privilegiu să primesc acest rol, pentru că toamna înseamnă bogăție și belșug, înseamnă bucuria de a ne revedea cu prietenii de la școală, înseamnă începuturi, înseamnă reverie și anotimpul în care am prins viață. Pe lângă toate lucrurile astea, am înțeles un lucru, toamna înseamnă culoare. Culoare în tablourile tatălui și nuanțe terne în poeziile bacoviene. Îmi spuneam că e ciudat. La momentul acela nu pricepeam de ce doi oameni care privesc aceeași floare, unul o vede roșu aprins, plină de boboci și celălalt o vede uscată, numai bună să fie aruncată. Ciudat.

Așadar aceeași toamnă, idei contradictorii… Și eu mă gândeam că singurul motiv pentru care îmi place toamna este că o să îmi serbez ziua cu ai mei dragi. Și că o să îmi revăd colegii. Și codrul meu va fi aurit, roșiatic (aaa!! aurit…  aur… și asta se încadrează în bogățiile toamnei). Și covorul de frunze mi se va așterne la picioare. Și foșnetul care se va auzi sub greutatea-mi va fi la unison cu zâmbetul de pe chip.  Și vântul îmi va trezi simțurile. Și bem must, mâncăm plăcintă cu dovleac. Și murătuuuuri! Și planificăm perioada sărbătorilor. Și realizez câte motive de bucurie îmi aduce toamna. E un anotimp al schimbărilor, al începuturilor, al culorii și diversității și acum înțeleg perfect de ce ne-am născut în aceeași perioadă…

Fii culoare și adu culoare în viața celor din jurul tău, dăruiește din ceea ce ești, fii tu aerul proaspăt, după o ploaie rece, fii tu cel care inspiră, care acceptă că suntem diferiți, care bucură și se bucură.  Așa cum face ea…

Până la urmă, toamna este doar un pretext în spatele căruia ne ascundem.  De cine? Simplu.  De noi înșine. Ne blocăm de cele mai multe ori șansa de a fi.  De a fi noi, de a ne bucura de culori, de natură, de cei de lângă noi, de viață, de acum și aici.  Când vom înțelege asta, anotimpul va fi doar un ciclu firesc al naturii, pe când bucuria și pacea din noi va dăinui de-a pururi.

Sunt deja câțiva ani de când pot spune că sunt un om bogat, chiar foarte bogat. De ziua mea primesc culoare.  Multă. Vie. Primesc bogăție, zâmbete de la chipuri dragi și pace.

Mulțumesc pentru like & share
error0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *