Artificiile își făceau numărul „în noaptea dintre ani”, iar eu l-am tras de-o parte și i-am zis foarte serios, „2019, te rog să fii blând, ai și tu mai multă răbdare!” Mi-a zâmbit ștrengar și și-a văzut de spectacol.
Ei, bine, am zis că nu e momentul să insist. Ne-am așezat ulterior la masă și am trecut în revistă obiectivele pe care le avem de îndeplinit și din nou am subliniat ideea că ar fi de dorit să avem timp, să nu ne mai grăbim nici unul dintre noi, să facem lucrurile la ralanti, să avem răbdare. Super, zis și făcut!
M-am urcat în trenul 2019 cu destinația 31 decembrie, plină de speranță, idei, dornică de muncă, de petrecut vreme cu ai mei, de socializat, de ajutat, de, de, de. Și, ce să vezi? 2019, ca un CFR obosit îmi zice pe la finalul lunii ianuarie: „Dragă pasager, trebuie să cobori la prima și să lași un bagaj acolo!”, rămân nemișcată. Nu înțeleg ce mi se întâmplă. De ce? Sunt lucrurile pe care le-am pus în valiza pentru anul acesta, cum adică să las din ele la prima gară? Dar ce, eu nu pot și singură să-mi car bagajele? Pfff… M-am conformat căci altfel riscam să rămân și eu la prima. Bun, continuăm drumul, mi-am zis că probabil voi înțelege ulterior de ce mi se întâmplă asta.
Domnul controlor mai vine încă o dată și îmi cere același lucru și anume, la următoarea stație să mai las încă o parte din bagaj. Mai mare mi-a fost mirarea în acel moment. „Dar măi nene, vrei să mă lași să ajung goală la destinație?? Ce ai cu mine????” Eram deznădăjduită, mă gândeam că dacă așa a început călătoria…. cine știe cum o să o mai termin, mă simțeam trădată pentru că ne-am promis niște lucruri și el nu-și respectă promisiunea, eram singură în tren și mi-era frică să aud când va anunța următoarea stație pentru că nu voiam să mai renunț la nimic din ce aveam.
M-am abandonat peisajelor care se perindau prin fața ochilor și cu fiecare imagine care trecea, în mintea mea era din ce în ce mai prezent un gând. „Oare, nu cumva 2019 chiar își respectă promisiunea? Oare, nu cumva sunt eu cea care nu înțelege că el face ce a promis?” Acela a fost un moment de „AHA”, cum spun trainerii. A fost momentul în care îmi venea mie să îl caut pe nașu` să îi mulțumesc frumos!!! Aveam un bagaj mai ușor. Și cu siguranță nu aș fi renunțat de una singură la acele lucruri, pentru că nu vreau să îmi accept limitele. Și este un lucru bun și mai puțin bun deopotrivă. E bine pentru că așa capeți încredere, forță, energie și cunoaștere de sine, și e mai puțin bine în situația în care testarea limitelor devine o rutină, în sensul în care faci de 10 ori mai multe activități pe zi decât e omenesc posibil și lucrul acesta se întinde pe durata câtorva ani.
Am conștientizat că am timpul pe care l-am cerut. Aveam libertatea pe care am visat-o. Mă urc în mașină și în 3 ore sunt la cafea cu ai mei dragi, ACASĂ. Mă urc în tren și la 3 ore distanță amintirile cu miile de momente petrecute cu prietenii de suflet fac să răsune restaurantul de la atâtea râsete. Cartea mă așteaptă seară de seară pe noptieră, cafeaua de dimineață în compania articolelor pe diverse teme de interes. WOW! 2019, m-ai făcut să mă uit cu atenție înăuntru și să îmi dau seama că acolo stau „lucrurile” care mă fac bogată și de fapt la acele lucruri nu vreau să renunț. Acum știu că dacă mi-aș pierde omenia, generozitatea, curiozitatea, bucuria, dragostea, atunci aș fi goală cu adevărat.
Lecțiile învățate, încă din prima luna, de la 2019:
-
- Întâi e bine să reflectezi asupra situației ca să pricepi care e scopul;
-
- Lucrurile materiale, joburile vin și pleacă, importanți sunt oamenii și trăirile cu care rămâi;
-
- Când crezi că ai rămas gol, atunci ești cel mai plin pentru că ai dat tot deoparte, tot ce e material și ai rămas cu tine.
- Timp, oamenii mei și cu mine.
Ha, 2019 chiar mi-ești drag! Cu plecăciune și mulțumiri pentru că m-ai redat pe eu, mie!
be Creative, be Trained, be Adventurous
Sursa foto: https://unsplash.com/photos/abkEAOjnY0s
