Și vine un timp în care întrebările te năpădesc și nu ai răspunsuri și parcă ți-e și frică să ridici capul din pământ pentru a nu da ochii cu realitatea care nu te va menaja și îți va adresa acea întrebare de care te temi cel mai tare… Ce ai de gând să faci? Tu taci.
Te prefaci că nu auzi și încerci să-ți vezi de drum. Zâmbești așa cum ai văzut pe coperta revistei ăleia care zace pe noptieră; vorbești despre bine când tu nu crezi o iotă că vei ieși la liman; motivezi că nu ai timp să ieși la cafea pentru că acasă te așteaptă o groază de treabă de făcut, când acasă e doar groaza; te străduiești peste puteri să le arăți celor din jur că tu ai un job super motivant, și că orele acelea extra pe care le faci sunt pentru că firma efectiv nu poate funcționa fără tine, când tu de fapt te ascunzi în birou de ceea ce se cheamă viață.
O spui cu voce tare – mai mult pentru a te convinge pe tine decât pe cei de lângă tine – că ai o viață plină de pace și armonie, că ai în suflet linște și că energia este „investită” pentru un trai lipsit de suferință. Dar până când? Până când poți purta această mască ce te apasă cu fiecare zi mai tare? Cât ai de gând să mai fugi de tine? Până când mai poți ascunde nemulțumirile, suferința, neîmplinirile? Ce-i drept, am observat că a crescut cererea pentru specializările în make-up, acum înțeleg și de ce.
Toate aceste lucruri, le știi, sunt acolo, sunt parte din tine, din ADN-ul și istoria ta, le porți cu tine ca pe un ghiozdan mult prea greu pentru spatele tău. Și ai obosit. Cu mâinile tremurânde, decizi că a venit momentul să deschizi ghiozdanul cu greutăți și să începi să triezi. Nu știi cum să le cuprinzi, către care să îți îndrepți atenția mai întâi, cum să îți faci parcursul mai lin. Și decizi că e nevoie de cineva, un specialist în așa ceva, cu care să împarți poveștile acestea, să cauți pentru fiecare problemă în parte „certificatul ei de naștere”, soluții, să le faci să înțeleagă că a venit momentul ca tu să mergi pe drumul tău fără de ele.
Și găsești cui să povestești despre ele și „relația voastră” și le iei pe rând, le prezinți, le descrii în amănunt, le percepi cu toate simțurile greutatea, la nivel fizic, spiritual și mental, le conștientizezi și vine momentul când îți vei da seama că ele nu au de ce să fie în bagajul tău, ele nu sunt parte din tine. Tu chiar știai să te bucuri de un răsărit de soare, de o carte citită în compania ploii care-ți bătea în geam, să râzi cu poftă la o glumă bună, să fii. Tu meriți să reînveți să fii.
Gândește-te, ghiozdanul tău era apăsător pentru că greutățile pot fi cântărite, fizic, însă pacea, iubirea și liniștea sunt ca vântul, nu îl vezi doar îl simți cum se joacă în părul tău. Știi tu, ca dragostea lui Jamie pentru London din „A walk to remember”. Așadar nu-i de mirare că nici nu ai perceput că în ghiozdanul tău ai și ceea ce mai sus numit-am, vânt…Doar că… vezi tu?! Depinde doar de tine cât de curajos vei fi așa încât să scoți cât mai multe greutăți pentru a face loc la cât mai mult aer…
